Metaforic vorbind...

    Menţionam acum ceva timp un citat care mă impresionase foarte mult, cuvintele lui Edwin Schlossberg :  " Arta de a scrie înseamnă să creezi un context în care ceilalţi pot să gândească". Mi-am dorit să revin la el, pentru că vreau să-l asociez cu o altă idee care mă tachinează de câteva zile: limbajul metaforic!
     Mi se pare că în ziua de azi, lumea transmite mesaje extrem de evidente, nu mai există niciun pic de mister în alegerea cuvintelor, nu există sugerarea unei idei, ţi se dă direct ideea. Să fiu mai explicită: există o diferenţă între a spune " Du-te, măi, de-aici, că-ţi miroase gura!" şi " Nu vrei o gumă sau o bomboană?". E acelaşi lucru, numai că în a doua variantă e puţin mai...subtil, te obligă să gândeşti puţin.
    Sigur, ştiu că societatea de azi nu este predispusă subtilităţilor, ştiu că lumea e grăbită, că timpul înseamnă bani şi comunicarea concretă e esenţială. Dar...măcar aşa, între intelectuali, acolo unde se poate...Nu ar fi grozav să mai vorbim şi metaforic?
    Poate să fie un defect profesional, poate să fie faptul că aproape toată viaţa mea am studiat puterea cuvintelor (simple, şi totuşi, puternice!). Cuvintele pot fi arme sau leacuri, depinde cum le foloseşti. Sau dacă ştii să le foloseşti...
  Refuz să accept acest stil de comunicare evident. Viaţa e atât de...rutinată, încât mi se pare logic să o "condimentăm" puţin, măcar la nivelul limbajului. Eu vreau să-mi fac partenerii de comunicare să gândească, să depună un efort intelectual pentru a comunica cu mine! Sau să utilizeze o altă formă de comunicare, dacă nu pot face acest lucru!
   Sunt foarte rari oamenii care cunosc puterea cuvântului şi se pot juca cu ea. Oamenii care pot crea contexte în care ceilalţi să gândească. Foarte rari. Dar dacă cei din jurul lor se vor obişnui doar cu comunicare...evidentă (să-i spunem aşa!), încet-încet nu vor mai avea cui să comunice ideile lor. Vom deveni doar o societate...evidentă.
   Iar eu refuz asta!